Tenisul românesc va începe 2018-le cu un junior în Top 20. 2017-le l-a încheiat în clasament pe locul 40, însă ștergând din ierarhie promoția 1999, este exact al 20-lea. Paloșul letal al lui Ștefan Paloși este dreapta, care taie năprasnic de partea cealaltă a fileului. Pe 28 ianuarie, Ștefan își serbează majoratul. Este constănțean. Și totul a început într-o sală de sport de liceu: de cum a intrat, a fost magie.
„Am văzut o grămadă de mingi împrăștiate pe teren. Foarte mulți copii, rachete foarte colorate. Aveam șase ani. Pe vremea aia, îmi plăcea culoarea roșie foarte mult. Și mingile, majoritatea, erau roșii. Erau moi… Am luat o rachetă – nici nu știu a cui era – dar, instinctiv, am dat singur în minge. Antrenorul de acolo m-a văzut, m-a urmărit puțin și m-a întrebat dacă vreau să revin. Am spus da. În același timp făceam și fotbal. Pe la 7-8 ani, a fost destul de grea decizia pentru mine, să renunț la fotbal și să aleg tenisul„, povestește pentru ProSport Ștefan Paloși.
„Profilul constănțean”. Ștefan Paloși are 1,80 m și joacă reverul cu o mână. Foto: Neal Trousdale / arhivă personală
S-a pus la masă, pe depănat amintiri, la câteva ore după ce avionul său aterizase pe aeroportul Otopeni. Revenise acasă, după un circuit american de tenis ce îl ținuse peste ocean cinci săptămâni: prima – de acomodare, una „groaznică. în umeda Florida -care nu te lasă să respiri„, două cu turnee în Mexic, încheiate cu titlu la dublu – la Merida, apoi două săptămâni intense, în care a participat la unele dintre cele mai prestigioase turnee ale juniorilor – Eddie Herr, cu semifinală la simplu, plus Orange Bowl. Acesta este rezumatul. „Tranziția nu a fost chiar așa de ușoară. Dar anul ăsta m-am adaptat mai ușor diferențelor de fus„, spune Ștefan. Are energie, oboseala nu i se citește pe chip, ci doar licărul pasiunii. „Sunt mândru de rezultate, în primul rând. Apoi, abia aștept o vacanță„.
Ștefan spune că obiectivul său pentru 2017 nu a fost să fie numărul unu în România. Îl consideră un bonus, pentru că s-a uitat mereu la clasarea din ITF. Spargem gheața.
Top 50, ai avut o experiență la turneele de Mare Șlem. Asta pe de o parte. De partea cealaltă, urmează o perioadă de tranziție, care de foarte multe ori înghite multe cariere. Cum privești ceea ce urmează? Sunt optimist și încrezător. Cred că o să fac față la ce urmează. Este cea mai mare provocare, această tranziție de la juniori la seniori. Pentru că acolo depinde doar de tine și de maturitatea ta, la nivel mental. Dacă poți lua deciziile de unul singur, atât pe teren, cât și în afara lui. Trebuie să iei deciziile cu sută la sută încredere și atunci îți crește mai mult cota. Eu așa am simțit, așa cred că va fi.
Ștefan Paloși, pentru al doilea an consecutiv la prestigiosul turneu Eddie Herr. Foto: arhivă personală
Totul a început ca o joacă, de la acele mingi roșii. A venit apoi decizia în favoarea tenisului, ușor „împins de la spate”, cum punctează, zâmbind, tatăl său, Ionuț Paloși. „Da, lui îi plăcea fotbalul, dar am zis – hai să încercăm. Că este un sport mai domnesc. Aveam și niște rachete în casă de la Andrei Pavel. Tatăl meu și tatăl lui Andrei sunt prieteni foarte buni. S-a dus o dată tata la ei acasă, era și Andrei și i-a dat una sau două rachete cadou pentru Ștefan. De atunci, prin casă, tot bătea mingea. Pe urmă, ne-am mutat la curte. El voia racheta mai grea, cu capul mai mic, mai roșie„, deapănă amintirile Ionuț Paloși, mândru nevoie-mare.
„Este frumos să susții un junior la nivelul ăsta. Este o experiență frumoasă, o viață frumoasă alături de el, ca sportiv. Financiar, însă, este foarte greu. Sunt foarte multe costuri – de la echipament la închirieri de terenuri, echipament, antrenori, suplimente, cei de lângă sportivi, preparatori fizic, psiholog”, Ionuț Paloși, tatăl lui Ștefan
Ștefan are deja ceva în comun cu Rafael Nadal. Și cu Andy Murray. Și cu Novak Djokovic. Între tenismenii de top, fotbalul a fost prima dragoste și viața lăsată deoparte. Ioan Popoviciu, psiholog sportiv care lucrează și cu Ștefan, explică de ce, atât de des, așii din tenis – un sport prin excelență individual – iubesc sportul rege – un sport de echipă. „De obicei, părinții și antrenorii sugerează ca la început, în afară de tenis, să facă și un sport de echipă – fie fotbal, fie baschet, tocmai pentru a-l scoate puțin din această interacțiune monotonă – el și antrenorul. Și să îl ajute să învețe să gândească la nivel de echipă. Să se raporteze și la alți copii. Când faci tenis este mai greu să îl ai pe celălalt de vârsta ta față de care să te raportezi. De asemenea, este important ca ei să aibă o opțiune în plus. Mai fac înot, baschet, atletism, sporturi colaterale care îl ajută să se dezvolte ca sportiv, cu alte abilități motrice pe care nu le întâlnești în tenis. Se creează o completare„.
„Prima dată când a venit mingea spre el, să dea cu reverul, a lovit singur cu o mână. Antrenorul a spus – domnule Paloși, trebuie să îl lăsați să lovească cu o mână, chiar dacă este mai greu”, povestește Ionuț Paloși. Foto: Neal Trousdale / arhivă personală
Roșul îl urmărește pe Ștefan Paloși: contract „de numărul unu”
Și acum joci cu rachete Wilson, care au termobaguri roșii, nu? Da (n.r. – râde). Pot spune că îmi place acum și culoarea albastră, dar și roșul a rămas setat. Chiar și la mașini îmi place tot roșu.
De la zece ani ai contract cu ei? Cum ai ajuns pe radarul Wilson? Da. Până la 15 ani am avut contract național, de la 15 până acum – internațional. Cum? Jucând la turneele internaționale de mic. Pe atunci, criteriul pentru contractul național era să fii numărul unu. Atunci, a fost un obiectiv pentru mine. Dar, oricum, înainte de a avea contract, jucam cu Wilson și îmi plăcea foarte mult acea rachetă. Doar șase luni de zile am jucat cu Babolat, apoi doar cu Wilson.
Și contract pentru echipament de joc, pentru haine, ai? Nu, strict rachete. În România, trebuie să ai puțin noroc să prinzi un contract de echipament.
Pe teren, cum te simți? Și cum arată jocul tău? Pe terenul de tenis, totul este plăcere și pasiune. Fără pasiune nu poți să dai 100% în acest sport, și să muncești, și să te dedici. Jocul meu este combinativ-ofensiv, îmi construiesc destul de rapid punctul și încerc să atac, să intru în teren, să îmi fac eu punctele. Nu stau în spate să aștept să-mi dea adversarul meu. Chiar dacă mai și greșesc și dau puncte cadou, știu că de cele mai multe ori sunt pe plus.
„Jocul meu este specific pentru hard, dar am jucat cel mai des pe zgură. Sunt între – 60 hard, 40 zgură”, spune Ștefan Paloși. Foto: arhivă personală
„Vedeai la mine descătușare totală”
Cât de mult timp ți-a luat să înveți să uiți punctele, greșelile? Destul de mult. Pot spune chiar că a durat câțiva ani. Am pierdut multe meciuri pentru că nu puteam să uit că am condus 5-0, set și 2-0, 3-0. Când eram egalat, mă duceam jos, mă blocam și nu știam să mai ies de acolo. Nu știam ce să fac. Și pierdeam. Mi-a luat destul de mult să conștientizez lucrul acesta, care venea de la nivel mental. Totul era emoție, frică.
De la 12 ani, antrenorul l-a învățat pe Ștefan Paloși că, ușor-ușor, trebuie să fie atent la partea mentală. „S-a văzut diferența, la un moment dat, când jucam în România și nu ieșeam foarte mult pe-afară. Se vedea, mai ales la concursuri externe, m-a ajutat foarte mult. Acum, o consider cea mai importantă„, spune Ștefan. Are deja propriile rutine. „De multe ori, după meci, relaxarea vine tot printr-o rutină. Trebuie să fac stretching, duș, să mă schimb, să îmi scriu detalii despre cum a fost meciul și, în general, mă relaxez când știu că totul e făcut ca la carte. Atunci sunt cel mai relaxat. Scriu chestii tehnico-tactice, ce cred eu că a fost bine, ce trebuie îmbunătățit după fiecare meci”, povestește Ștefan.
„Ca temperament, Ștefan este flegmatic. Asta înseamnă că, din naștere, există o persistență secundară a impresiei. Deci, mintea procesează în continuare impresiile anterioare. Iar scrisul gândurilor îl ajută foarte mult să se detașeze mult mai repede de această procesare continuă a gândurilor și a impresiilor din timpul meciului. Este foarte important momentul în care și-a scos gândurile și le-a pus pe hârtie, nu mai sunt în mintea lui. S-a desprins deja de meci, meciul este pe hârtie și el se poate concentra pe dezvoltarea pe mai departe, pe următorul meci. Este o practică foarte bună de detașare”, Ioan Popoviciu, psiholog sportiv
Cum este cu autocontrolul, cu tentația de a da cu racheta de pământ? În ce categorie de jucători intri? Nu am mai dat deloc cu racheta. Dar, în trecut… Sunt tip care îndur, îndur, dar când nu mai pot dau afară absolut tot și nu mai țin cont de nimic. Când cedez, cedez. Vedeai la mine descătușare totală. Și nu era bine. De cele mai multe ori pierdeam în situații din acestea. E bine însă că în ultima vreme nu se mai întâmplă.
Vă amintește de Roger Federer? Preia pasa și explică Ioan Popoviciu. „Schimbarea ține de maturizarea lor emoțională. De conștiința sinelui în anumite momente ale jocului. Când am început să lucrez cu Ștefan, el deja avea ABC-ul psihologiei sportive. Făcuse antrenamente de meditație, era inițiat deja în domeniul acesta. Îl luam de undeva, de pe parcurs, ceea ce a făcut să fie mult mai ușor. Chiar țin minte că la început îmi vorbea despre spiritualizarea sa în sport, nu numai de psihologia sportivă – aspecte pe care nu le întâlnești la niciun alt sportiv în România. La vârsta lui, este mult mai matur decât alți sportivi care nu își gestionează foarte bine emoțiile. În general, maturizarea emoțională a sportivului român consider că vine la 26 de ani. Cred că în cazul lui va fi mult mai repede. Ceea ce va fi un plus în argumentul lui pentru a confirma trecerea de la juniori la seniori„.
„Slice-ul de backhand îmi place mai mult. Și fac destule ravagii cu el”, spune Ștefan. Foto: arhivă personală
Tendința în ATP este de îmbătrânire. Pentru tine, ca junior, perspectiva asta cum se vede? Eu nu văd ca fiind imposibil ca la un 20 sau 22 de ani să fii deja în top 10, top 20. Încep să vină și juniori. Uitați-vă la Zverev. Avea 19 ani și era deja Top 4. Știu că este doar unul, dar ăsta este un plus. Șapovalov este cu un an mai mare ca mine – este Top 50. Tsitsipas – top 100, Tiafoe la fel. Cred că se poate, deci.
Ai avut un mic șoc atunci când ai început să pleci afară, la concursuri? La început, mă speriam. Când aveam în față un jucător din America, mă gândeam – vai, ce joacă! Servește! Dar acum – o iau altfel. Nu mă mai sperie nimic. Intru pe teren fără absolut nicio frică. Mai mereu mă simt superior, mai ales mental. Poate că la tenis unii sunt mai buni, dar dacă mental reușești să stai foarte puternic…
Borna 14 ani: „Am vrut să mă las de tenis, sincer. Pentru că nu mai vedeam o altă oportunitate. Simțeam că nu mai e nimeni dispus să facă performanță cu mine”
Cea mai frumoasă amintire de pe terenul de tenis? La 12 ani, când am ieșit campion național. Înainte cu o lună, bunicul meu murise și a fost o victorie pentru el. Pentru că el m-a dus la tenis. A fost prima dată când am ieșit campion. La 10 ani am jucat finala, a fost și bunicul, dar nu am reușit să câștig. La 12 ani, eram în perioada de pregătire când s-a întâmplat… Chiar îmi propusesem să îi dedic lui titlul în caz că aș câștiga. A fost un moment dur pentru mine.
Și momentele cele mai dificile? La 14 ani! Când m-am despărțit de antrenorul meu cu care lucrasem trei ani și jumătate. Am vrut să mă las de tenis, sincer. Pentru că nu mai vedeam o altă oportunitate. Simțeam că nu mai e nimeni dispus să facă performanță cu mine. Antrenorul a avut o altă ofertă, mai bună, a plecat din țară. N-a putut refuza. A luat decizia de a merge peste ocean, fiind un antrenor tânăr și ambițios.
Ce te-a adus înapoi? Am căutat mai departe. Primul lucru pe care l-am spus după ce am aflat că va pleca – mă las. Tata m-a întrebat – ești sigur? Nu vrei să mai încercăm? M-am gândit – o zi, două – a rămas să încercăm. Și cei din jur mi-au spus că sunt gata!. Dar am demonstrat că tenisul nu s-a încheiat.
„Eram foarte mulți jucători în Constanța la început. Acum, suntem mai puțini… unii joacă mai puțin bine, alții s-au accidentat. Din câți eram, am rămas trei în generația 1999 / 2000. Eram peste zece”, Ștefan Paloși
„Pe Federer, când l-am văzut, nu am putut să vorbesc. Pe Nadal, munca aia îl face să arate ca un leu”
Cu jucătorii profesioniști, cu jucătorii mari, din Top 20 ai avut șansa să te antrenzi, să te intersectezi? Mai greu, pentru că majoritatea nu vin… O dată a fost la turneul nostru, când era numărul 9 – Tipsarevic. Altfel, până la US Open anul acesta, când i-am văzut pe Federer, Nadal, Șapovalov, Cilic, nu au fost ocazii. Nici acolo nu am văzut prea mult, pentru că acreditarea din calificările de la juniori nu îți permite acces la vestiare, la players lounge. Dar i-am văzut la meciuri.
Și, prima impresie? Pe Federer, când l-am văzut, nu am putut să vorbesc. Cu toate că l-am văzut de la o înălțime foarte mare… dar și de acolo se vedea cum zbura pe teren, efectiv. A fost șocant să îl văd pe teren cum se mișcă. De fapt, cum zboară. Și atitudinea. La Rafa, am văzut cum muncește, cum sunt toate la linie, totul făcut perfect ca să poată juca la cel mai înalt nivel. El fără ritualuri nu ar putea juca, și nici fără munca aia, care îl face să arate ca un leu.
Cum arată jucătorul ideal, din punctul tău de vedere? Jucătorul ideal are două arme – serviciul și încă una. Forehand, rever sau voleu. Și mental foarte puternic. Să lupte tot timpul, să muncească. Să fie foarte prezent.
„Serviciul încerc să îl fac o armă, pentru că este nevoie. Este și lovitura la care am progresat cel mai mult”, spune Ștefan Paloși. Foto: arhivă personală
Mentalul cui ți se pare cel mai puternic în circuit? Federer! Pentru că el este, din ce am observat, foarte relaxat, liniștit, și nu îl enervează absolut nimic. Se poate concentra doar pe ce are de făcut.
Ce ți-ar plăcea să faci mai mult dar nu ai timp? Nimic!
Nimic? Da. Îmi place tenisul, sunt împăcat.
Hobby-uri? Nu prea am. Îmi plac jocurile pe calculator, jocuri video, Playstation, să merg cu bicicleta, să ies în parc cu prietenii. În avion nu prea pot să mă uit la filme. Ori adorm, ori mă dor ochii și mă obosește lumina. Citesc cărți despre partea spirituală sau dorm.
Când ai dat primul autograf? La 14 ani. Era cel mai mare concurs, Petit As. Veneau foarte mulți copii după școală și se uitau la noi: nu conta dacă mai erai în concurs sau nu. Oricum nu te cunoștea nimeni, dar dacă aveai un badge de jucător și racheta – veneau la tine și îți luau autograf. Apoi, cel mai frumos a fost la Berlin, anul acesta, la finală. După terminarea meciului a venit un băiețel de 10 ani, avea un ghips pe mână și a vrut autograf.
Și ultimul autograf, de la cine l-ai luat? (Se gândește zeci de secunde) De la Guillermo Garcia Lopez, la Open, la noi. În general, mă mulțumesc să îi văd jucând și să îi filmez. Apoi, sper să le devin adversar.
„Bugetul pe 2017 trebuia să fie de 50-60 mii de euro. Ne-am limitat la 25.000. A crescut an de an, pentru că nevoile sunt mari, cerințele noastre sunt mari. Pe 2018 vizăm un buget pus pe hârtie de 80.000 de euro. Consiliul Județean Constanța ne-a ajutat anul acesta, cu finanțare. Le mulțumim Și sperăm că vom găsi un sponsor, doi-trei, care să ne ajute să facem pasul mai ușor spre pro. Știind că ai un buget, poți să îți planifici mai bine turneele și antrenamentele. Mult mai sigur și mai ușor”, Ionuț Paloși
În 2017, Ștefan Paloși s-a antrenat alături de Gabi Moraru, iar în toamnă a mers la Academia lui Gabi Trifu. Ia în calcul posibilitatea ca, în 2018, să plece în Statele Unite la pregătire, pentru a crește într-un mediu diferit. Finalul de an 2017 este pentru pauză, cu recuperare și cu cel puțin o săptămână la munte, de pregătire fizică. În 2018, planul de atac este simplu: trei turnee de Mare Șlem (excluzând Australian Open-ul), câteva turnee ITF de juniori și primele turnee Futures, de seniori.
Pentru ultimul an de junioriat, visează departe de tot. Și explică de ce: „Când am trecut la turnee de 14 ani, dar eu aveam 13 – nu făceam mare lucru, dar când aveam 14 ani și jucam la 14 ani, tot timpul câștigam. Cam asta s-a întâmplat și la 10, și la 12, și la 14, și chiar la 16. Anul ăsta nu am reușit să câștig niciun turneu, dar chiar mă întreb și visez – cum o să fie la anul, când am 18 ani și joc la 18 ani, dacă o să ajung să câștig vreun Grand Slam. Oricare. Nu contează. Sau poate un Futures„. Dincolo de asta, obiectivul este clar: „Mi-am propus să ajung la finalul anului între 500-700 ATP. La turneele de juniori – să fac cel puțin o semifinală la un turneu de Mare Șlem. Clasament la juniori nu mi-am propus, pentru că deja țintesc clasamentul ATP” Iar peste cinci ani… „Să zic top 50. M-aș mulțumi cu asta la 23 de ani„.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER